nov. 4, 2024 |
Recent a apărut la Editura „Vasile Goldiș” University Press volumul bilingv Traseul spre lumină și libertate al Basarabiei (1917-1920) semnat de reputatul istoric basarabean Ion Negrei. De publicarea și editarea lucrării în cele mai bune condiții s-au îngrijit Dr. Cristian Bențe și dr. Sebastian-Dragoș Bunghez, iar traducerea a fost asigurată de Laura-Rebeca Stiegelbauer.
Lucrarea Traseul spre lumină și libertate al Basarabiei (1917-1920) are 315 pagini și prezintă sintetic evenimentele din anii 1917-1920 care au determinat Unirea Basarabiei cu România în 27 martie 1918, precum și evoluția Basarabiei în cadrul României Mari până la primele alegeri democratice din noiembrie 1919 și recunoașterea internațională a Marii Uniri în cadrul Conferinței de la Paris din anii 1919-1920. Fiind o ediție bilingvă româno-engleză, cartea se adresează și publicului european dornic de a înțelege atât trecutul, cât și problemele actuale din Republica Moldova și relațiile sale cu statele învecinate.
Lucrarea este importantă și ne ajută să înțelegem mai bine prezentul și evenimentele la care asistăm. Putem constata că problemele cu care se confruntă azi această parte a Europei sunt mult mai vechi, avându-și originile în evenimentele care au avut loc la sfârșitul Primului Război Mondial atunci când pentru societatea rusă începea un proces radical de transformare, care în deceniile următoare și-a pus amprenta și asupra teritoriilor cu care aceasta s-a învecinat .
Dr. Maria Alexandra Pantea
aug. 7, 2024 |
Cartea Mariei Alexandra Pantea și a lui Sebastian-Dragoș Bunghez, ne poartă pe meleagurile unei zone dragi sufletului meu, Pecica.
Suntem introduși în această călătorie printr-un cuvânt înainte care ține loc de o hartă a viitoarei noastre drumeții.
Continuăm cu fixarea reperelor pe această zonă minunată, un spațiu multicultural, multietnic, multiconfesional.
Dacă tot am amintit de hartă, avem un capitol foarte interesant denumit Pecica în cartografie. Parcurgând toate planșele alese de către autori ne fixăm vizual locul Pecicăi din cele mai vechi timpuri pe aceste meleaguri.
Suntem invitați apoi să pășim apoi în istoria zonei, din perioada premodernă, să continuăm prin perioada sa modernă și să ne bucurăm la fiecare pas de munca de cercetare depusă de autori în a ne aduce mai aproape de sufletul a ceea ce sunt oamenii locului, de cum a evoluat localitatea.
După aceste capitole introductive, autorii ne povestesc despre oamenii locului care au dus numele Pecicăi pe culmi ale cunoașterii.
Un asemenea personaj de poveste, o personalitate cunoscută și recunoscută este Ormós Zsigmond, fondator și Președinte al Societății muzeale de istorie și arheologie din Ungaria de Sud.
Alte personalități ale locului sunt : Petre Ugliș și Ioan Felea, intelectualii pecicani care s-au aflat pe fronturile primei conflagrații mondiale.
Participarea Pecicăi și a oamenilor săi la evenimentele anului 1918 sunt foarte bine ilustrate și documentate oferindu-ne o imagine a importanței fiecărui om care a fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia la 1 decembrie .
Un capitol aparte este cel care onorează amintirea celui care a fost Episcopul Roman Ciorogariu, personalitate marcantă și membru al Academiei Române.
De la Episcopul Roman Ciorogariu trecem la o altă personalitate marcantă pecicană, Klebelsberg Kuno, cel care a ajuns ministru al Ungariei interbelice.
Pecica este o zonă de confluență etnică și confesională. Aici românii conviețuiesc cu maghiarii, ortodoxia întâlnește catolicismul, avem și alte etnii și confesiuni, demonstrând ca cea mai importantă caracteristica a oricărei zone este omenia, cum se zice în popor, umanitatea într-un limbaj mai elevat.
Economic și social, Pecica cunoaște un avânt, ca multe alte localități de altfel, în perioada interbelică. În carte regăsim multe informații și avem ilustrate foarte bine aceste date.
Nu putem lăsa deoparte nici calamitățile naturale care au afectat zona, autorizat ales într-un capitol al cărții, inundațiile din anul 1932.
Și pentru că Arta mereu ne unește un ultim capitol este dedicat artistului Nagy Oszkar, cel care prin picturile sale oferă o imagine pictată a sufletului Pecicăi.
Recomand lectura acestei cărți eveniment, pentru că ne îmbogățește cunoștințele despre o zonă încărcată de istorie și cultură.
Mihaela-Livia Popa
Pentru cei interesați, cartea se poate găsi accesând link-ul https://www.okazii.ro/pecica-istorie-oameni-i-fapte-a248780244
iul. 22, 2024 |
Istoricul şi arheologul Volker Wollmann s-a născut la Sibiu în 17 februarie 1942, a urmat Şcoalaelementară şi medie mixtă la Sebeş, pentru ca, în perioada 1959-1964, să studieze la Facultatea de
Istorie-Filozofie a Universită/ii „ Babeş-Bolyai” din Cluj, specialitatea: Istorie universală şi
arheologie.
Îşi desfăşoară activitatea de profesor de istorie în Reşiţa, doar pentru un an, ca, mai apoi, să
devină directorul Muzeului Raional din aceeaşi localitate. Înfiinţează secţia de istorie a mineritului şi a
metalurgiei din Banatul Montan în cadrul Muzeului Orăşenesc Reşiţa, însă preocupările arheologice
sunt ţelul său, motiv pentru care, între anii 1967-1988 îşi desfăşoară activitatea ca cercetător ştiinţific la
Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca.
Membru în colectivul epigrafie care a editat „Inscripţiile Daciei Romane”, participă la
numeroase şantiere arheologice, pasiunea şi seriozitatea determinându-l ca în anul 1983 să iniţieze
şantierul arheologic de la Roşia Montană (Hăbad-Brădoaia), unde s-a descoperit un crâng sacru (lucus)
aparţinând inerilor de origină illyră stabiliţi laAlburnus Maior.
Un loc important în cadrul cercetărilor arheologului Volker Wollmann îl ocupă istoria
arheologiei din Transilvania, lucrări finalizate în monografia dedicată arheologului Johann Michael
Ackner (1984), şi într-un volum cuprinzând corespondenţa între arheologi de seamă în secolele XVIIIXIX
(1983), precum şi studii despre activitatea arheologico-epigrafică a lui: Martin Opitz, Ignaz
Reinbold, Johann F. Neigebaur, Teglas Istvan ş.a.
În noiembrie 1983 susţine teza de doctorat, cu titlul Mineritul metalifer, exploatarea sării şi
carierele de piatră din Dacia Romană, conducător ştiinţific Ion I. Russu, recunoaşterea internaţională
venind odată cu numirea sa ca şi corespondent naţional al României în cadrul Comitetului Internaţional
pentru protejarea patrimoniului industrial (The International Commites fort the Conservation of the
Industrial Heritage ).
Devine Director al Muzeului Transilvănean din Gundelsheim (Germania), care a încheiat relaţii
de parteneriat cu Muzeul Judeţean de Etnografie din Braşov şi cu Muzeul ASTRA din Sibiu; organizează expoziţii şi publică numeroase cataloage.
Volker Wollman devine membru de onoare al Institutului de Arheologie Industrială din Roma,
înfiinţat de Bruno Corti; primeşte Premiul Academiei „Vasile Pârvan” pentru monografia: Johann
Michael Ackner; accede ca membru în Consiuliul de conducere a mai multor instituţii culturale ale
saşilor transilvăneni în Germania şi este numit consilier ştiinţific la Fundaţia Saşilor Transilvăneni
(Miinchen).
În anul 2011 devine Cetăţean de Onoare al Municipiilor Sebeş şi Brad, ca mai apoi, spre finalul
anului sa fie decorat cu Ordinul Crucea Federală de Merit al Statului German.
Mereu în activitate creatoare, profesorul şi cercetătorul Volker Wollmann mai are încă multe de
spus şi de dăruit culturii europen, şi continuă să contribuie activ la propăşirea cunoaşterii şi colaborării
germano-române.
• Înaltul titlu, DOCTOR HONORJS CAUSA oferit de către Universitatea
„ 1 Decembrie 1918″ din Alba Iulia, oferit în 27 mai 2015, vine doar să confirme înalta apreciere a
prestaţiilor Domniei sale în mediul academic romînesc, chiar în Alma Mater Apulensis.
Revine în atenţia specialiştilor dar şi a publicului larg, iubitor de etnografie şi istorie, o suită de
cercetări ce valorifică incursiuni ştiinţifice de teren dar şi analize arhivistice, corelate unor tematici de
tip restitutio etnographiae şi historiae. Lucrarea cercetătorului german Volker Wollmann, extinsă pe
patru volume, devine un exemplu solid pe această direcţie. (…)
Volumul IV, finanţat de către Departamentul pentru Relaţii Interetnice din cadrul Secretariatului
General al Guvernului României prin intermediul Forumului Democrat al Germanilor din România,
apare la Editura Honterus din Sibiu în anul 2014 şi cuprinde 404 pagini, şi este structurat în şase capitole şi
prezintă patrimoniul industrial provenind de la transportul urban în comun, iluminatul public, podurile
rutiere, băile comunale, construcţii utilitare, instalaţii şi atelaje ale pompierilor şi cântarele comunale publice
şi, nu în ultimul rând monumente de arhitectură industrială, iar la final Bibliografia ne prezintă
enciclopedii şi lucrări cu caracter general, sinteze şi lucrări pe teme diverse, precum şi o bliografie
structurată pe capitole, urmând apoi un indice de localităţi.
Patrimoniul preindustrial şi industrial în România, volumul IV, debutează cu prezentarea
edificiilor şi instalaţiile de utilitate publică, cele şase capitole fiind:
Capitolul 1 – Patrimoniul industrial provenind de la transportul urban în comun
Capitolul 2- Relicve de patrimoniu industrial provenind de la iluminatul public
Capitolul 3 – Podurile rutiere- bunuri de patrimoniu preindustrial şi industrial
Capitolul 4 – Băile comunale, o importantă categorie de edificii de utilitate publică
Capitolul 5 – Construcţii utilitare, instalaţii şi atelaje ale pompierilor, cu valoare de patrimoniu tehnic
mobil şi imobil
Capitolul 6-Cântare publice (comunale).
Reprezentând o lucrare de sinteză, definiri conceptuale şi procese tehnice completate de
reprezentări fotografice (ele însele fiind excelente argumente ce susţin argumentaţia ştiinţifică) cele
patru volume reprezintă o investigaţie ştiinţifică necesară ce evoluează pe câteva direcţii importante,
subsumate noţiunilor ordonatoare de patrimoniu preidustrial şi industrial românesc.
Imaginile alese pentru ilustrarea celor patru volume sunt atât calitativ, cât şi cantitativ mai mult
decât suficiente pentru a transforma tomurile în carte-document ce trebuie consultată de cei interesaţi de subiectul procesului de industrializare.
Liliana OPRESCU, Lucian Nicolae ROBU, în „Cibinium”, tom 15, 1985, pp. 276-279
P.S. Între timp, monumentala operă a lui Volker Wollmann a ajuns la volumul al X-lea, publicat în 2022 la aceeași editură Honterus din Sibiu.
Mai multe informații la: https://www.facebook.com/share/p/ZV3g45PYT3kCZPxx/
https://biblioteca-digitala.ro/?articol=82461-volker-wollmann-patrimoniul-preindustrial-si-industrial-in-romania-vol-iii-sibiu-editura-honterus-2012–cibinium–xv-2015
iul. 12, 2024 |
Lucrarea științifică purtând semnătura cercetătoarei Maria Alexandra Pantea, de la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad, reprezintă o parte din teza de doctorat a autoarei, susținută în anul 2015 în cadrul Școlii doctorale în istorie a Universității din Oradea.
Tema volumului este analiza rolului „elitei mărunte” a satului românesc din ținutul Aradului, reprezentată de preoții și învățătorii care au activat în spiritul afirmării economice, culturale, spirituale și politice a românilor din zona Aradului în epoca modernă, cu implicații importante asupra unui spațiu istorico-geografic românesc întinzându-se până în Banat, Crișana și Transilvania istorică. Din această „lume tăcută” a satului, prin strădaniile „elitei minore” s-a ridicat „elita majoră” a românilor arădeni, formată din profesori la Preparandia din Arad, protopopi și înalți ierarhi ai Episcopiei Ortodoxe a Aradului, avocați, notari, medici, comercianți, funcționari de bancă, proprietari de ateliere meșteșugărești, țărani înstăriți care vor contribui la maturizarea și afirmarea culturală și politică a națiunii române, conducând-o în evenimentele de răscruce ale istorie noastre: revoluția de la 1848-1849, mișcarea memorandistă din 1892-1894, Primul Război Mondial, momentul apoteotic al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
Trecem cu multă ușurință și fără să simțim încărcătura vremurilor peste anumite spații istorico-geografice românești. Un asemenea spațiu cu o deosebită încărcătură de cultură, civilizație și spiritualitate este și spațiul arădean, repus acolo unde îi este locul de către Maria Alexandra Pantea, în cartea de istorie a românilor. La ducerea la capăt a demersului său științific, autoarea lucrării a recurs la importante și bogate fonduri arhivistice locale și naționale, precum și la o nu mai puțin bogată literatură de specialitate, ceea ce îi conferă acestui reușit demers un pronunțat caracter științific. Abordarea autoarei acestei lucrări reprezintă o realizare indiscutabilă în plan științific, dar în același timp deschide drumul studiului asupra acestei zone și altor cercetători, care ar putea face un pas mai departe căutând și în arhive din afara spațiului românesc, care, în mod cert, conțin date și informații însemnate privitoare la cultura și civilizația românească din părțile Zărandului. Volumul de față se adresează deopotrivă publicului larg iubitor de istorie, dar în egală măsură și slujitorilor Muzei Clio, interesați de informații adiacente, de cunoștințe noi, inedite oferite din plin de această lucrare și de rigurozitatea științifică cu care a fost redactat materialul. Cartea, structurată pe 11 capitole, s-a axat și grupat pe un sumum de mari probleme: legislația școlară și bisericească din Transilvania în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, istoria Protopopiatului Aradului (1812-1918), preoții și învățătorii – „elita măruntă” a statului românesc, rolul preoților și al învățătorilor în societatea românească, al fondurilor și fundațiilor școlare și bisericești din Protopopiatul Aradului (1815-1918), contribuția slujitorilor bisericii și ai școlii la modernizarea societății românești, la formarea elitei românești locale și la cristalizarea conștiinței și dezvoltarea mișcării naționale a românilor, precum și activitatea preoților și învățătorilor din Protopopiatul Aradului în timpul Primului Război Mondial, contribuția lor la realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Volumul apărut în a doua ediție, adăugită și revăzută la Editura MEGA de la Cluj – Napoca, în condiții grafice de excepție, însumează 665 de pagini, conținând ilustrații care dau culoare textului. Valoroasa contribuție științifică, prin documentele inedite aduse în circuitul cunoașterii și interpretarea acestora, cercetătoarea Maria Alexandra Pantea se înscrie în rândul tinerei generații de istorici, deschisă spre noile cerințe ale istoriografiei naționale și europene.
Stelean-Ioan BOIA
Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” Arad,
iul. 5, 2024 |
Operă a învățătorului Ilie Chebeleu, a văzut lumina tiparului în 2020 la Timișoara. De editarea acestui manuscris s-a ocupat dl. Bogdan Mihai Dascălu, prefața fiind semnată de cercetătorul Crișu Dacălu.
Volumul se înscrie într-un proiect mai amplu privind valorificarea memorialisticii mărunte, inițiat la începutul anilor 2000, ce are ca scop principal editarea manuscriselor realizate de preoți și învățători. Astfel se poate reface o imagine mai clară a realităților din lumea rurală românească, dar și a rolului pe care preoții l-au avut în societatea românească.
Lucrarea de față este o ediție critică a manuscrisului preotului și a făcut obiectul unui proiect al Institutului de Studii Banatice Titu Maiorescu din Timișoara în anul 2019.
Volumul este opera unui teolog arădean născut în 1887 în comuna Socodor într-o familie de țărani. În 1912 ajunge la Șoimoș prin căsătoria cu Letiția Vuculescu, fiica preotului Iosif Vuculescu, iar în 1913 este ales preot, activând câțiva ani alături de socrul său. În calitate de preot, s-a remarcat ca un intelectual al lumii rurale, fiind un bun cunoscător al problemelor cu care se confrunta societatea românească.
Manuscrisul intitulat de preot Cronica evenimentelor mai însemnate din parohia mea care au făcut oarecare impresii asupra mea și a parohienilor mei, începe cu un scurt istoric al comunității, preotul remarcând că în 1912 a ajuns într-o comunitate unde locuitorii sunt toți ortodocși și trăiesc bine, pentru că sunt oameni harnici, iar gradul de cultură e mulțumitor și numai între bătrâni se mai află puțini analfabeți.
În continuare volumul se prezintă ca o cronică în care sunt prezentate de preotul din Șoimoș cele mai importante evenimente din perioada 1912-1940.
Prezintă modul în care s-au implicat cei din comunitate în sărbătorirea a 100 de ani de la înființarea Preparandiei arădene, ocazie cu care preotul ține un discurs și ajunge în localitate și viitorul cunoscut ziarist Ion Clopoțel. În 1913 amintește de sfințirea clădirii Școlii de fete din Arad, dar se oprește mai mult asupra deceselor lui Aurel Vlaicu și al profesorului arădean Petru Pipoș.
În 1914 amintește de moartea lui Nicolae Oncu și de dezvelirea bustului lui Ioan Russu Șirianu la Șiria și redă cu amănunte momentul asasinatului de la Sarajevo și a mobilizării generale care a urmat și care a avut un puternic impact asupra societății.
În toamna anului 1914 ajunge și învățător, pentru că învățătorul din sat fusese mobilizat. A fost martor al dramei trăite de români în anii Marelui Război. Este cel care a cunoscut cel mai bine drama societății din Șoimoș, pentru că în anii războiului a fost nevoit a se ocupa atât de școală, cât și de biserică. La școală avea numeroși copii ai căror tați luptau pe front sau chiar au murit pe front, iar la biserică făcea parastase după cei morți pe front și era tot mai înspăimântat de dimensiunile războiului și de durata acestuia.
În paginile cronicii sale se oprește și asupra unor evenimente importante care au marcat războiul, precum situația de pe frontul polonez, intrarea României în război în august 1916, evenimentele din Rusia sau declarația lui Wilson din ianuarie 1918.
În toamna anului 1918 constată cu satisfacție terminarea războiului, când soldații revin acasă. Preotul trăiește cu emoții toate evenimentele legate de organizarea românilor în toamna anului 1918, făcând conscripția celor ce doreau a se înscrie în Garda Națională. A adunat în jur de 60 de tineri, care însoțiți de preot au mers și au depus jurământul de credință către Consiliul Național Român Central de la Arad. În 30 noiembrie pleca la Alba Iulia, unde a fost martorul Marii Uniri. A fost impresionat de mulțimea adunată, de cuvântările lui Miron Cristea și I. I. Papp. Ajuns acasă, în prima duminică a vorbit în biserică despre importanța celor întâmplate la Alba-Iulia, afirmând că a fost o Victorie a dreptății și a urat ca „Dumnezeu să ajute dreptății și noi să ne vedem încorporați definitiv și pentru vecie la țara mamă România”.
După 1920 preotul punctează în jurnalul său doar cele mai reprezentative momente din viața comunității pe care o păstorea și despre care azi nu s-ar mai ști nimic.
Relatează diferite aspecte legate de alegerile din 1920 și din anii care au urmat, dar și unele evenimente locale, precum moartea în 1921 a preotului Iosif Vuculescu la 84 de ani, demersurile făcute pentru renovarea bisericii, sfințirea unui clopot nou, dar și drama petrecută în localitate prin moartea unor copii de scarlatină. În 1925 avea onoarea să îl primească în casa sa pe savantul Nicolae Iorga, care a venit în zonă pentru a vizita cetatea din Șoimoș, biserica din Lipova si mănăstirea de la Radna.
În 1926 are inițiativa de a ridica un monument al eroilor. În 1 decembrie 1928 ținea un tedeum cu ocazia împlinirii unui deceniu de la Unire. În 1932 era martorul unor inundații care au produs mare jale în comună. Pereții casei preoțești s-au dărâmat, pentru că apa a ajuns în interior până la înălțimea de 60 de centimetri. Apa a amenințat și biserica, dar aceasta nu a fost totuși inundată.
Evenimentelor din anii care au urmat le acordă o importată redusă. Vorbește de diferite probleme sociale, provocate de criza economică, și este dezamăgit de clasa politică românească dar „nu disperăm și nu încetăm a vesti cuvântul pentru ca să avem o ultimă mângâiere”.
Ultimele pagini sunt despre izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, fiind martorul dezmembrării României Mari.
Cronica de la Șoimoș, opera unui preot cărturar din societatea românească, este importantă pentru că ne ajută să înțelegem mai bine problemele cu care s-a confruntat aceasta timp de mai bine de două decenii. Putem constata că autorul ei era un bun cunoscător al evenimentelor din marile capitale, dar și al problemelor cu care se confruntau parohienii săi.
Dr. Maria Alexandra Pantea,
Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” Arad
iun. 27, 2024 |
Alois WEIL, Gabriel CĂSAP, Ion CHIRESCU, Societăți pe acțiuni românești în Austro-Ungaria. Hârtii de valoare istorice, București, Editura Art Design, 2019, 349 p.
Printre lucrările importante apărute în 2019 se numără cea semnată de Alois Weil, Gabriel Căsap și Ion Chirescu. Lucrarea prezintă informații inedite privind sistemul bancar românesc din Monarhia Dualistă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, materialele provenind din colecția arădeanului Alois Weil. În cele 349 de pagini sunt prezentate circa 200 de acțiuni (hârtii de valoare istorice) emise de către societățile pe acțiuni românești din Austro-Ungaria, alături de alte materiale de arhivă conexe activității acestora (cărți poștale, reclame, carnete de depuneri, fotografii de arhivă etc.) Lucrarea este structurată în cinci capitole. În primele două, autorii prezintă date referitoare la situația economică și socială din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea. Potrivit celor declarate de autori, lucrarea își propune să „trateze evoluția capitalului românesc din Austro-Ungaria de la apariția primelor institute de credit și până la unirea din 1918”, când societatea românească a cunoscut o perioadă de emancipare politică și culturală, fapt ce a favorizat apariția a numeroase instituții de credit, majoritatea fiind înființate și activând în lumea rurală românească, o lume care trecea prin schimbări profunde. Lucrarea bine documentată și publicată în condiții grafice deosebite se bazează pe colecția arădeanului de origine germană Alois Weil, cel care timp de două decenii a căutat și recuperat o parte din acțiunile emise de societățile de credit românești din Monarhia Dualistă. Inițiativa celor trei autori este importantă pentru că umple un gol în istoriografia românească, gol provocat de distrugerile provocate de regimul comunist, care a desființat instituțiile bancare, iar arhivele acestora au fost în mare parte distruse. A fost o perioadă tulbure și pentru deținătorii de acțiuni și de alte documente bancare, aceștia fiind declarați „dușmanii poporului”. Ținând cont de acest context, lucrarea Societăți pe acțiuni românești în Austro-Ungaria are marele merit de a face cunoscute o parte din arhivele și „hârtiile de valoare” care au fost recuperate din străinătate. Prin publicarea acestor hârtii cu valoare istorică se încearcă a se reface procesul modernizării societății românești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea. Este perioada în care pătrunde și în Transilvania capitalul străin, fapt ce a determinat dezvoltarea economică a unei lumi agrare marcate de două mari categorii sociale: grofii maghiari, mari proprietari, dar care nu aveau bani suficienți pentru a-și moderniza proprietățile, și marea masă a populației românești, o țărănime săracă. Pentru populația românească apariția institutelor de credit românești a fost un moment important, ce a contribuit la ridicarea materială a românilor, care au fost astfel mai feriți de efectele cămătăriei. Lucrarea prezintă date interesante despre apariția primelor institute de credit românești, precum Societatea de păstrare din Rășinari, înființată în 1868 de Visarion Roman, care cu sprijinul familiei Mocioni avea să pună și bazele Institutului de Credit Albina de la Sibiu. Sunt prezentate aceste vechi institute de credit, care au stat la baza construirii unei rețele vaste, dar și altele necunoscute, care au activat în mediul rural românesc, dintre care amintim Societățile pe acțiuni de la Dezna, Oravița, Sasca Montană, Bocșa, Șeica Mare. Textul bine documentat este însoțit și de imagini cu acțiunile emise de fiecare institut de credit prezentat în pagile acestei lucrări. În câteva pagini se analizează importanța familiei Mocioni în procesul de modernizare și dezvoltare a institutelor de credit. Trebuie amintit și faptul că reprezentanții familiei Mocioni au fost implicați la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în organizarea și conducerea unor importante institute de credit, precum „Victoria” din Arad, „Mureșul” din Dej, „Gloria” din Făget, „Bihoreana” din Oradea, „Silvana” din Șimleu, fapt ilustrat și de fotografiile cu acțiuni, printre deținătorii cărora este des întâlnit numele Mocioni. Lucrarea publicată la București în condiții grafice deosebite este „dedicată atât colecționarilor și unei colecții” și are rolul important de a reconstrui un aspect al unei epoci trecute despre care nu s-a scris până în prezent, din cauza lipsei informațiilor.
Maria Alexandra Pantea
sursa https://old.historica-cluj.ro/anuare/AnuarHistorica2020/25_NoteLectura.pdf
