iul. 5, 2024 |
Operă a învățătorului Ilie Chebeleu, a văzut lumina tiparului în 2020 la Timișoara. De editarea acestui manuscris s-a ocupat dl. Bogdan Mihai Dascălu, prefața fiind semnată de cercetătorul Crișu Dacălu.
Volumul se înscrie într-un proiect mai amplu privind valorificarea memorialisticii mărunte, inițiat la începutul anilor 2000, ce are ca scop principal editarea manuscriselor realizate de preoți și învățători. Astfel se poate reface o imagine mai clară a realităților din lumea rurală românească, dar și a rolului pe care preoții l-au avut în societatea românească.
Lucrarea de față este o ediție critică a manuscrisului preotului și a făcut obiectul unui proiect al Institutului de Studii Banatice Titu Maiorescu din Timișoara în anul 2019.
Volumul este opera unui teolog arădean născut în 1887 în comuna Socodor într-o familie de țărani. În 1912 ajunge la Șoimoș prin căsătoria cu Letiția Vuculescu, fiica preotului Iosif Vuculescu, iar în 1913 este ales preot, activând câțiva ani alături de socrul său. În calitate de preot, s-a remarcat ca un intelectual al lumii rurale, fiind un bun cunoscător al problemelor cu care se confrunta societatea românească.
Manuscrisul intitulat de preot Cronica evenimentelor mai însemnate din parohia mea care au făcut oarecare impresii asupra mea și a parohienilor mei, începe cu un scurt istoric al comunității, preotul remarcând că în 1912 a ajuns într-o comunitate unde locuitorii sunt toți ortodocși și trăiesc bine, pentru că sunt oameni harnici, iar gradul de cultură e mulțumitor și numai între bătrâni se mai află puțini analfabeți.
În continuare volumul se prezintă ca o cronică în care sunt prezentate de preotul din Șoimoș cele mai importante evenimente din perioada 1912-1940.
Prezintă modul în care s-au implicat cei din comunitate în sărbătorirea a 100 de ani de la înființarea Preparandiei arădene, ocazie cu care preotul ține un discurs și ajunge în localitate și viitorul cunoscut ziarist Ion Clopoțel. În 1913 amintește de sfințirea clădirii Școlii de fete din Arad, dar se oprește mai mult asupra deceselor lui Aurel Vlaicu și al profesorului arădean Petru Pipoș.
În 1914 amintește de moartea lui Nicolae Oncu și de dezvelirea bustului lui Ioan Russu Șirianu la Șiria și redă cu amănunte momentul asasinatului de la Sarajevo și a mobilizării generale care a urmat și care a avut un puternic impact asupra societății.
În toamna anului 1914 ajunge și învățător, pentru că învățătorul din sat fusese mobilizat. A fost martor al dramei trăite de români în anii Marelui Război. Este cel care a cunoscut cel mai bine drama societății din Șoimoș, pentru că în anii războiului a fost nevoit a se ocupa atât de școală, cât și de biserică. La școală avea numeroși copii ai căror tați luptau pe front sau chiar au murit pe front, iar la biserică făcea parastase după cei morți pe front și era tot mai înspăimântat de dimensiunile războiului și de durata acestuia.
În paginile cronicii sale se oprește și asupra unor evenimente importante care au marcat războiul, precum situația de pe frontul polonez, intrarea României în război în august 1916, evenimentele din Rusia sau declarația lui Wilson din ianuarie 1918.
În toamna anului 1918 constată cu satisfacție terminarea războiului, când soldații revin acasă. Preotul trăiește cu emoții toate evenimentele legate de organizarea românilor în toamna anului 1918, făcând conscripția celor ce doreau a se înscrie în Garda Națională. A adunat în jur de 60 de tineri, care însoțiți de preot au mers și au depus jurământul de credință către Consiliul Național Român Central de la Arad. În 30 noiembrie pleca la Alba Iulia, unde a fost martorul Marii Uniri. A fost impresionat de mulțimea adunată, de cuvântările lui Miron Cristea și I. I. Papp. Ajuns acasă, în prima duminică a vorbit în biserică despre importanța celor întâmplate la Alba-Iulia, afirmând că a fost o Victorie a dreptății și a urat ca „Dumnezeu să ajute dreptății și noi să ne vedem încorporați definitiv și pentru vecie la țara mamă România”.
După 1920 preotul punctează în jurnalul său doar cele mai reprezentative momente din viața comunității pe care o păstorea și despre care azi nu s-ar mai ști nimic.
Relatează diferite aspecte legate de alegerile din 1920 și din anii care au urmat, dar și unele evenimente locale, precum moartea în 1921 a preotului Iosif Vuculescu la 84 de ani, demersurile făcute pentru renovarea bisericii, sfințirea unui clopot nou, dar și drama petrecută în localitate prin moartea unor copii de scarlatină. În 1925 avea onoarea să îl primească în casa sa pe savantul Nicolae Iorga, care a venit în zonă pentru a vizita cetatea din Șoimoș, biserica din Lipova si mănăstirea de la Radna.
În 1926 are inițiativa de a ridica un monument al eroilor. În 1 decembrie 1928 ținea un tedeum cu ocazia împlinirii unui deceniu de la Unire. În 1932 era martorul unor inundații care au produs mare jale în comună. Pereții casei preoțești s-au dărâmat, pentru că apa a ajuns în interior până la înălțimea de 60 de centimetri. Apa a amenințat și biserica, dar aceasta nu a fost totuși inundată.
Evenimentelor din anii care au urmat le acordă o importată redusă. Vorbește de diferite probleme sociale, provocate de criza economică, și este dezamăgit de clasa politică românească dar „nu disperăm și nu încetăm a vesti cuvântul pentru ca să avem o ultimă mângâiere”.
Ultimele pagini sunt despre izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, fiind martorul dezmembrării României Mari.
Cronica de la Șoimoș, opera unui preot cărturar din societatea românească, este importantă pentru că ne ajută să înțelegem mai bine problemele cu care s-a confruntat aceasta timp de mai bine de două decenii. Putem constata că autorul ei era un bun cunoscător al evenimentelor din marile capitale, dar și al problemelor cu care se confruntau parohienii săi.
Dr. Maria Alexandra Pantea,
Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” Arad
iun. 27, 2024 |
Alois WEIL, Gabriel CĂSAP, Ion CHIRESCU, Societăți pe acțiuni românești în Austro-Ungaria. Hârtii de valoare istorice, București, Editura Art Design, 2019, 349 p.
Printre lucrările importante apărute în 2019 se numără cea semnată de Alois Weil, Gabriel Căsap și Ion Chirescu. Lucrarea prezintă informații inedite privind sistemul bancar românesc din Monarhia Dualistă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, materialele provenind din colecția arădeanului Alois Weil. În cele 349 de pagini sunt prezentate circa 200 de acțiuni (hârtii de valoare istorice) emise de către societățile pe acțiuni românești din Austro-Ungaria, alături de alte materiale de arhivă conexe activității acestora (cărți poștale, reclame, carnete de depuneri, fotografii de arhivă etc.) Lucrarea este structurată în cinci capitole. În primele două, autorii prezintă date referitoare la situația economică și socială din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea. Potrivit celor declarate de autori, lucrarea își propune să „trateze evoluția capitalului românesc din Austro-Ungaria de la apariția primelor institute de credit și până la unirea din 1918”, când societatea românească a cunoscut o perioadă de emancipare politică și culturală, fapt ce a favorizat apariția a numeroase instituții de credit, majoritatea fiind înființate și activând în lumea rurală românească, o lume care trecea prin schimbări profunde. Lucrarea bine documentată și publicată în condiții grafice deosebite se bazează pe colecția arădeanului de origine germană Alois Weil, cel care timp de două decenii a căutat și recuperat o parte din acțiunile emise de societățile de credit românești din Monarhia Dualistă. Inițiativa celor trei autori este importantă pentru că umple un gol în istoriografia românească, gol provocat de distrugerile provocate de regimul comunist, care a desființat instituțiile bancare, iar arhivele acestora au fost în mare parte distruse. A fost o perioadă tulbure și pentru deținătorii de acțiuni și de alte documente bancare, aceștia fiind declarați „dușmanii poporului”. Ținând cont de acest context, lucrarea Societăți pe acțiuni românești în Austro-Ungaria are marele merit de a face cunoscute o parte din arhivele și „hârtiile de valoare” care au fost recuperate din străinătate. Prin publicarea acestor hârtii cu valoare istorică se încearcă a se reface procesul modernizării societății românești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea. Este perioada în care pătrunde și în Transilvania capitalul străin, fapt ce a determinat dezvoltarea economică a unei lumi agrare marcate de două mari categorii sociale: grofii maghiari, mari proprietari, dar care nu aveau bani suficienți pentru a-și moderniza proprietățile, și marea masă a populației românești, o țărănime săracă. Pentru populația românească apariția institutelor de credit românești a fost un moment important, ce a contribuit la ridicarea materială a românilor, care au fost astfel mai feriți de efectele cămătăriei. Lucrarea prezintă date interesante despre apariția primelor institute de credit românești, precum Societatea de păstrare din Rășinari, înființată în 1868 de Visarion Roman, care cu sprijinul familiei Mocioni avea să pună și bazele Institutului de Credit Albina de la Sibiu. Sunt prezentate aceste vechi institute de credit, care au stat la baza construirii unei rețele vaste, dar și altele necunoscute, care au activat în mediul rural românesc, dintre care amintim Societățile pe acțiuni de la Dezna, Oravița, Sasca Montană, Bocșa, Șeica Mare. Textul bine documentat este însoțit și de imagini cu acțiunile emise de fiecare institut de credit prezentat în pagile acestei lucrări. În câteva pagini se analizează importanța familiei Mocioni în procesul de modernizare și dezvoltare a institutelor de credit. Trebuie amintit și faptul că reprezentanții familiei Mocioni au fost implicați la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în organizarea și conducerea unor importante institute de credit, precum „Victoria” din Arad, „Mureșul” din Dej, „Gloria” din Făget, „Bihoreana” din Oradea, „Silvana” din Șimleu, fapt ilustrat și de fotografiile cu acțiuni, printre deținătorii cărora este des întâlnit numele Mocioni. Lucrarea publicată la București în condiții grafice deosebite este „dedicată atât colecționarilor și unei colecții” și are rolul important de a reconstrui un aspect al unei epoci trecute despre care nu s-a scris până în prezent, din cauza lipsei informațiilor.
Maria Alexandra Pantea
sursa https://old.historica-cluj.ro/anuare/AnuarHistorica2020/25_NoteLectura.pdf
iun. 18, 2024 |
ADRIAN DEMIAN ȘI REUNIUNEA ROMÂNĂ DE CÂNTĂRI ȘI MUZICĂ „VASILE LUCACIU” DIN SATU MARE
Iată o carte de excepție, care a văzut lumina tiparului în anul 2021, la Editura Argonaut din Cluj-Napoca. Referindu-se la carte, autorul său, reputatul istoric sătmărean Claudiu Porumbăcean, afirmă:
„În anul 1924 s-a constituit la Satu Mare Reuniunea Română de Cântări şi Muzică «Vasile Lucaciu». Această instituţie de prestigiu a culturii sătmărene, care purta numele marelui patriot român Vasile Lucaciu, avea în subordinea sa Corul «Vasile Lucaciu», Conservatorul de Muzică, Societatea Filarmonică şi Asociaţia corurilor ţărăneşti din judeţul Satu Mare. De activitatea acestei Reuniuni se leagă numele unor importante personalităţi din istoria Transilvaniei, care au avut merite deosebite în dezvoltarea societăţii româneşti înainte şi după anul 1918: Vasile Lucaciu, Emil Tişcă, Adrian Demian, Augustin Ferenţiu, Gavril Barbul ş.a. Dezvoltarea culturii româneşti în zona de nord a ţării, care a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar, a devenit un deziderat naţional în perioada interbelică. În acest sens s-au depus eforturi considerabile atât din partea instituţiilor statului, cât mai ales a organizaţiilor culturale existente. Reuniunea de Cântări şi Muzică «Vasile Lucaciu» din Satu Mare a avut merite deosebite în acest sens, notorietatea sa depăşind cu mult graniţele judeţului şi chiar ale Transilvaniei. Membrii săi au fost prezenţi pe scene importante din ţără şi stăinătate sau chiar la Ateneul Român, fiind înregistraţi la Radio Bucureşti şi transmişi pe calea undelor în vara anului 1937. Reuniunea a supravieţuit şi după anul 1940, datorită dirijorului său, Adrian Demian, care s-a refugiat la Aiud şi apoi la Arad, ducând după sine şi instituţia căruia i s-a dăruit. După eliberare, Reuniunea revine la Satu Mare şi va continua să funcţioneze însă, treptat, regimul comunist a aservit-o, sfârşind prin transformarea sa în Şcoală Populară de Artă.”
Cartea are 320 de pagini color, este un volum-album, apărut în condiții grafice de excepție. A fost scrisă pornind de la informațiile obținute prin valorificarea arhivei familiei Demian.
Pentru mai multe, se poate accesa link-ul:
